Reflecții asupra provocărilor și tensiunilor din jurul noțiunii de incluziune universală în sectorul muzeal și cultural

Reading time: 5 min

De-a lungul secolelor, obiectele de patrimoniu s-au bucurat de un interes din ce în ce mai mare, de la dezvoltarea și creșterea colecțiilor ajungându-se la deschiderea de expoziții și muzee.

Cunoștințele despre astfel de obiecte de patrimoniu pot fi foarte specializate, aprofundate, iar continuarea acestui tip de progres este de mare importanță pentru profesioniștii din domeniu. Pentru public, însă, cel mai important lucru este ca informația rezultată din acest avans al cunoașterii să fie prezentată adecvat. Devine astfel evidentă nevoia de mediere muzeală.

Deși există muzee care întreprind acțiuni de amploare în acest sens, proiectând expozițiile ținând cont de nevoia de mediere, sunt cazuri în care astfel de inițiative sunt puțin cunoscute.

Dacă pentru dizabilități precum tulburările cognitive, deficiențele de vedere sau deficiențele de auz pot fi prevăzute, cu grija și considerația cuvenite, programe sau dispozitive speciale, cu condiția să fie disponibilă finanțarea necesară, în cazul dizabilităților fizice lucrurile stau diferit. Mai mult, în cazul clădirilor istorice, nu este posibil să se adauge borduri tip rampă sau rampe. Există și unele cazuri fericite, în care pot fi montate, cu resursele financiare necesare, lifturi exterioare și/sau interioare într-un mod care să nu afecteze prea mult aspectul clădirii. Dacă acest lucru este fezabil, trebuie avut în vedere ca scaunul cu rotile să încapă în lift.

O altă opțiune ar fi montarea de ascensoare speciale atașate la balustrada scării, dar acest lucru ar putea fi mai complicat din punct de vedere tehnic în interiorul clădirilor istorice.