Text: Anna Ochmann
Într-una dintre scrisorile sale, țarina Ecaterina a II-a, descriind lucrările adunate în Pavilionul de Iarnă din Sankt Petersburg (cunoscut sub numele de Ermitaj), scria sarcastic: „… și doar șoarecii și cu mine vedem toate astea!”1 . . Două secole mai târziu, citez această propoziție în teza mea de la Academia de Arte Frumoase din Cracovia. Lucrarea se intitulează Designul expoziției – între arhitectură, artă și informație, și chiar și atunci, această propoziție aparent anecdotică ridica întrebări despre sensul colecționării lucrurilor, despre vizibilitate și despre cui sunt dedicate de fapt colecțiile.
Revenind la aceste cuvinte astăzi, mă gândesc la lunga istorie a expoziției ca practică de echilibru între idee și materie, elitism și public, cunoaștere și experiență. Mă gândesc, de asemenea, la schimbarea contemporană de paradigmă – accesibilitatea înțeleasă nu doar ca „deschiderea fizică a ușilor instituției”, ci ca recunoașterea multiplelor moduri de a percepe și de a fi în spațiul expozițional. Acest text este o încercare de a urmări acest traseu: de la neîncrederea platonică față de lucruri, prin primele colecții și muzee, până la întrebările actuale despre incluziune, tot în contextul persoanelor neuroatipice.
De la idee la lucru: paradoxul expunerii obiectelor
Istoria expunerii, înțeleasă ca practica de a colecta, organiza și expune obiecte, nu este o poveste liniară care duce de la colecția haotică de obiecte la muzeul modern. Începuturile sale sunt marcate de o tensiune filosofică profundă privind sensul materialității, reprezentării și cunoașterii prin lucruri. Deja în gândirea platonică2, obiectele, și cu atât mai mult operele de artă, sunt încărcate cu suspiciunea secundarității ontologice: lucrurile sunt doar reflexii imperfecte ale ideilor, iar arta, imitând lumea senzorială, se distanțează și mai mult de adevăr, echilibrând această imperfecțiune. În acest sens, practicile de colectare și expunere a obiectelor par problematice: în loc să ne apropie de esența ființei, ele perpetuează o iluzie, iar acest lucru este dăunător.
Și totuși, colecțiile apăreau deja în antichitate, într-o cultură conștientă de această neîncredere filosofică față de lucruri. Mouseion-ul grecesc, un loc dedicat muzelor, nu era doar un spațiu de contemplație, ci și o instituție pentru colecționarea obiectelor: texte, instrumente și artefacte. Mouseion-ul din Alexandria, alături de Biblioteca de aici, a combinat ambiția de a îmbrățișa cuprinzător cunoașterea cu o arhivă materială a purtătorilor săi. Colectarea obiectelor nu a fost o negare a ierarhiei platonice a ființelor, ci o încercare de a o ocoli în practică – deoarece ideile nu sunt direct accesibile, urmele lor trebuie colectate.
Răsturnările de situație ale istoriei au tratat realizările antichității într-un mod barbar – Mouseion-ul zăcea în ruine, colecțiile sale jefuite. Europa creștină nu a putut crea instituții similare pentru o perioadă destul de lungă și, în plus, în Evul Mediu, relația dintre lucru și sens a suferit o altă transformare. Catedralele și tainițele bisericilor au devenit locuri de acumulare intensă de obiecte care nu aveau roluri estetice autonome, ci erau purtători ai sacrului. Catedrala funcționează ca o proto-expoziție cuprinzătoare, organizând viziunea și sensul.
Renașterea a adus o schimbare fundamentală în modul de a gândi despre obiecte și cunoaștere. Reabilitarea umanistă a lumii senzoriale și dezvoltarea științelor naturale au favorizat noi forme de colecționare, în care obiectele deveneau surse de cunoaștere. Atelierele și cabinetele de curiozități reuneau artefacte naturale, opere de artă și obiecte exotice.
Renașterea și începutul modernității au deschis calea pentru primele mari colecții publice, care au stat la baza muzeului modern. Transferul colecțiilor din spații private în spații publice nu a însemnat doar acces mai larg, ci și o schimbare epistemologică profundă: obiectele au încetat să mai fie trofee private de cunoaștere sau putere și au început să funcționeze ca elemente ale unei ordini cognitive comune, supuse regulilor de selecție și expunere.
Istoria practicii expoziționale se dovedește astfel a fi nu o istorie a practicilor organizaționale neutre, ci o poveste despre schimbarea relațiilor dintre idee și lucru, vedere și cunoaștere, autoritate și public.
Când scriam teza, m-am concentrat pe tensiunea inerentă istoriei designului expozițional – de la neîncrederea platonică față de obiecte, prin ordinea sacră a Evului Mediu, până la încercările Renașterii de a îmblânzi materia ca instrument de cunoaștere. Am analizat aspectele teoretice și practice ale designului expozițional, relația acestuia cu arhitectura și informația. La sfârșitul anilor 1990, însă, categoria accesibilității nu apărea în această gândire. Astăzi, acest text este o încercare de a adăuga acel capitol lipsă.
Accesibilitatea ca problemă: de la elitism la multiple moduri de a experimenta
Dacă istoria realizării expozițiilor este o istorie a negocierii relației dintre idee și obiect, atunci istoria accesibilității dezvăluie o altă tensiune, la fel de fundamentală: între cei care pot vedea, înțelege și experimenta și cei excluși din această experiență. Timp de secole, colecționarea și expunerea obiectelor a fost o practică profund elitistă, adresată unui cerc restrâns de persoane din interior, pregătite cultural, social și cognitiv pentru o receptare „adecvată”. Accesibilitatea era înțeleasă aproape exclusiv ca posibilitatea fizică de a intra într-un anumit spațiu, care era adesea limitat din cauza statutului, originii sau educației.
În Antichitate și în Evul Mediu, accesul la colecții era selectiv și ierarhic. Muzeele, tainițele catedralelor și bibliotecile mănăstirilor nu erau spații accesibile publicului, ci locuri de cunoaștere păzită. Accesibilitatea nu era o categorie problematică la acea vreme, iar excluderea era o parte naturală a ordinii mondiale3. Expunerea obiectelor a servit la legitimarea puterii (intelectuale, religioase sau politice) mai degrabă decât la împărtășirea incluzivă a experienței.
Prima schimbare semnificativă în această gândire a avut loc în timpul Iluminismului, odată cu apariția muzeului public modern. Deschiderea colecțiilor către „publicul larg” (ca în cazul British Museum sau al Luvrului) a introdus o nouă idee de accesibilitate. Fiecare cetățean poate intra într-un muzeu și, important, se presupune implicit că toată lumea poate vedea, înțelege și asimila cunoașterea într-un mod similar. Totuși, această accesibilitate este doar evidentă: se bazează pe un singur model al beneficiarului, adică o persoană fizic capabilă, neurotipică, educată, căreia codurile înaltei culturi nu îi creează disconfort. Cei care se abat de la acest model rămân teoretic „incluși”, dar practic invizibili.
Gândirea despre accesibilitate în sensul în care o înțelegem astăzi a început să apară abia în secolul al XX-lea, odată cu dezvoltarea drepturilor omului, mișcările de emancipare și critica instituțiilor culturale ca instrumente de reproducere a inegalității. Inițial, discuția s-a concentrat în principal pe barierele fizice și s-a concentrat pe accesibilitatea arhitecturală pentru persoanele cu dizabilități de mobilitate. În timp, însă, acest domeniu s-a extins semnificativ: accesibilitatea a încetat să mai fie o chestiune de „facilități” și a început să fie înțeleasă ca o chestiune fundamentală despre cei cărora le este destinată o expoziție și modurile de a o experimenta considerate legitime.
O schimbare deosebit de semnificativă a avut loc la trecerea dintre secolele XX și XXI, odată cu dezvoltarea cercetărilor privind dizabilitatea, neuroatipicitatea și teoriile critice, care au pus sub semnul întrebării ideea unui public unic, universal. Din această perspectivă, accesibilitatea nu mai este doar despre a permite accesul în spațiul expozițional, ci despre recunoașterea multiplicității percepțiilor, a modurilor de procesare a stimulilor și a relațiilor cu obiectele. Tăcerea, un exces de stimuli vizuali, narațiunea liniară, dominanța textului și interdicția atingerii — toate aceste elemente, care până acum erau tratate ca evidente și, într-un fel, neutre, încep să fie percepute ca decizii care exclud anumite grupuri de destinatari.
Prin urmare, accesibilitatea nu mai este o adăugire la practica expozițională, ci un instrument esențial. Ne obligă să regândim premisele de bază: trebuie o expoziție să fie în primul rând vizuală? Cunoașterea trebuie transmisă sub forma unui text? Experiența estetică necesită tăcere și distanță?
În acest sens, gândirea contemporană despre accesibilitate înseamnă că expunerea lucrurilor nu mai este un act îndreptat către un „privitor” abstract, ci devine un proces de negociere între nevoi diferite – corpuri, minți și moduri diferite de a fi în lume.
Se poate spune, așadar, că accesibilitatea, înțeleasă larg, incluziv și critic, este unul dintre cele mai importante capitole contemporane din istoria realizării expozițiilor. Nu extinde atât publicul, cât schimbă însăși conceptul de recepție. În acest sens, chestiunea accesibilității este o chestiune ce se referă la viitorul expunerii: dacă instituțiile culturale sunt dispuse să renunțe la iluzia unui singur ideal de percepție în favoarea unui pluralism al experiențelor care, deși diferite, sunt la fel de valide.
Bibliografie:
Bennett, T. (1995) The Birth of the Museum: History, Theory, Politics. London: Routledge.
Duncan, C. (1995) Civilising Rituals: Inside Public Art Museums. London: Routledge.
Eco, U. (2004) Art and Beauty in the Middle Ages. Translated by M. Olszewski. Krakow: Znak.
Findlen, P. (1994) Possessing Nature: Museums, Collecting, and Scientific Culture in Early Modern Italy. Berkeley: University of California Press. Available here (18 December 2025)
Hooper-Greenhill, E. (1992) Museums and the Shaping of Knowledge. London: Routledge.
Impey, O. and MacGregor, A. (eds.) (1985) The Origins of Museums: The Cabinet of Curiosities in Sixteenth- and Seventeenth-Century Europe. Oxford: Clarendon Press.
Plato (2003) The Republic. Translated by W. Witwicki. Warsaw: PWN.
Plato (2004) The Symposium. Translated by W. Witwicki. Warsaw: PWN.
Pomian, K. (1996) Collectors and Curiosities. Paris – Venice, 16th–18th Century . Warsaw: PIW.
Sandell, R. (2002) Museums, Equality and Social Justice. London: Routledge.
Shakespeare, T. (2014) Disability Rights and Wrongs Revisited. London: Routledge. Available here (18.12.2025)
Tatarkiewicz, W. (2009) History of Aesthetics, vol. 1: Ancient Aesthetics. Warsaw: PWN.